Argumentul cosmologic

Salut. Mulţumesc pentru răspuns. Cred că, în ceea ce spui, s-au strecurat câteva confuzii. Am să le iau pe rând.

1. Aşa-zisul „efect Casimir” nu poate fi luat în considerare ca un fenomen fără cauză. Din câte ştiu, fizicienii au stabilit că fenomenul este datorat unei rezonanţe din câmpurile de energie aflate între corpuri apropiate, chiar dacă separate. Nici vorbă de spontaneitate a particulelor.

2. „Aleator” NU înseamnă independent sau spontan! Chiar dimpotrivă, aleator înseamnă întâmplător, contingent. Or, contingenţa este tocmai ocurenţa particulară a unor fenomene sau fapte rezultând din interacţiunea altor fenomene sau fapte mai mult sau mai puţin bine determinate. Întâmplarea joacă un rol în contingenţă tocmai datorită multitudinii de stări, fapte sau fenomene care pot predetermina respectiva contingenţă; iar respectiva multitudine poate fi incalculabilă. De unde impresia că o asemenea intercondiţionare fenomenală ar putea să însemne un fel de „regressus ad infinitum” care nu ar mai lăsa fenomenul contingent să apară întrucât numărul incalculabil de stări intermediare nu ar mai avea sfârşit. Şi, atunci, când, totuşi, această multitudine este, finalmente, „scurtcircuitată” şi contingenţa se produce, avem impresia că nu are nici o cauză în spatele ei deoarece nu reuşim să observăm nici un determinant direct, nemijlocit. Dar neobservarea respectivei cauze nu este echivalentă inexistenţei sale.
Deci identificarea pe care o faci între aleator (contingent) şi spontan este, de fapt, rodul unei confuzii conceptuale.

3. Observ că tu nu consideri un argument valabil decât dacă este demonstrat empiric — cel puţin în această chestiune. Eu, dimpotrivă, cred că există o corespondenţă între gândirea noastră şi Real astfel încât putem să deducem valid şi legitim anumite lucruri în privinţa Realului chiar în absenţa unei experienţe empirice care s-o confirme.
În acest caz particular, Big Bang-ul înseamnă o origine a Universului aşa cum ştim, iar problema pusă este dacă înainte de Big-Bang exista sau nu ceva. Întrebarea este cu două tăişuri şi poate duce la alte confuzii.
α) Luând tradiţiile avraamice (ne putem opri la creştinism, dacă vrei), aflăm că ni se spune că Universul a fost creat din nimic de către Fiinţa Cea mai Reală. Acum, dacă spunem că înainte de Univers a fost nimicul, această afirmaţie poate fi luată în două sensuri: 1. că Universul a apărut spontan din nimic (un fel de „nu a fost nimic, dar a explodat”) — ceea ce ne contrazice raţiunea; 2. sau că Universul a fost „ajutat” să iasă din nimic de către „Cineva” care are un statut ontologic diferit de Univers şi de orice posibilă entitate determinată — ipoteză pe care eu o afirm ca raţională. (Te previn să nu înţelegi prin „raţionalitate” logica formală.)
β) O altă variantă a originii Universului care circulă este că Universul ar fi cauzat de către alte entităţi care existau sau există dinaintea sau concomitent Universului. (Fireşte, aici sunt imaginate mai multe scenarii, dar nu le voi lua în discuţie detaliat deoarece voi discuta numai ideea generală a unei determinări reciproce sau în lanţ care este ideea comună a tuturor acestor scenarii.)

Acum, la α) vedem limpede că prima ipoteză, 1., cade foarte uşor deoarece ea presupune spontaneitatea a ceva încă inexistent. Adică, duce la un cerc vicios. Şi, de altfel, contraargumentul unei „spontaneităţi din neant” a fost dat deja de către şcoala eleată care a arătat imposibilitatea spontaneităţii lucrurilor determinate prin paradoxurile logice (de pildă, „Ahile şi broasca ţestoasă” — pentru ca un element determinat să existe, e necesar ca să existe părţile sale, apoi, părţile părţilor, părţile părţilor părţilor etc.. E vorba, deci, despre „regressus ad infinitum”.)
Concluzia este că, dacă α) este ipoteza corectă, doar varianta de la punctul 2. este admisibilă. Iar acest argument este utilizabil şi la punctele 1. şi 2. pe care le-am discutat mai sus („efectul Casimir” şi descompunerea radioactivă) — nici o entitate determinată nu poate să fie cauza propriei sale existenţe tocmai întrucât ea nu se poate autodetermina în nici un fel înainte ca ea să existe.
Căci deoarece diferenţa sau limita care îi stă ca origine este reală, ea o împiedică să fie spontană. Unde spontaneitate înseamnă: determinantul unui fapt este faptul însuşi; determinantul unei acţiuni este acţiunea însăşi. De pildă, în spatele deciziei mele de a mă ridica de pe scaun — deşi pot invoca diverse motivaţii ca intenţii ce urmez să le aduc la îndeplinire (de exemplu, să ies din cameră pentru a ajunge în bucătărie ca să mănânc ceva) — nu stă decât propriul meu eu, adică propria mea spontaneitate fără de care nu m-aş putea niciodată ridica deoarece, în absenţa spontaneităţii ca autoreferenţialitate, ar trebui să apară o cauză exterioară mie însumi pentru asta. Spontaneitatea ţine, aşadar, de reflexivitatea, deci de interioritatea „cauzală”. Pe când orice exterioritate cauzală ţine de lipsa de spontaneitate.
β) Aici vom vedea că a doua mare ipoteză pentru cauza Universului se reduce la imposibilitatea constatată la α) punctul 1..
Argumentul e foarte simplu. Mai întâi, ce presupune acest scenariu? Că există o multiplicitate de elemente (mai multe universuri sau chiar mai multe multiversuri; sau mai multe entităţi indiferent de ce tip, ordin, magnitudine sau calitate) care se determină reciproc, indiferent dacă simultan sau într-o ordine oarecare (ordine ce nu trebuie să fie neapărat temporală şi nici spaţială; e suficient să fie o ordine, să-i spunem, logică). Dar, presupunerea implicită şi foarte importantă este aceea că aceste entităţi sau elemente sunt diferite unele de celelalte. Iarăşi, indiferent despre ce fel de diferenţă vorbim. Ceea ce contează este că ea există — altfel nu am mai vorbi despre o determinare sau o cauzare reciprocă sau despre un lanţ cauzal infinit.
Ei bine, aici imposibilitatea care survine este chiar la nivelul lanţului cauzal sau al cauzării reciproce: pentru ca să existe o interacţiune sau o influenţă între elemente (indiferent de ordinea, calitatea, magnitudinea, tipul acestei influenţe), este necesar ca ele să aibă ceva în comun, adică ceva care să facă posibilă translaţia de la un element la celălalt. Or, dacă elementele sunt eterogene, diferite unele de celelalte, deci dacă limita dintre elemente este reală — iar limita se bazează întotdeauna pe o negaţie, pe o discontinuitate care, în acest caz, e reciprocă — atunci continuitatea sau comunitatea dintre elemente trebuie să ţină de ceva din afara lor sau, mai clar, care stă faţă de ele pe o poziţie transcendentă.
Şi dacă elementul de continuitate are, la rândul său, limite, deci exteriorităţi faţă de un alt-ceva sau faţă de mai mulţi, problema nu face decât să se mute la următorul nivel ş.a.m.d.. Or, atunci cădem în „regressus ad infinitum” ceea ce implică inactualitatea absolută (deci imposibilitatea absolută) a unui asemenea presupus şir autonom infinit de determinaţii — or, atunci singura ieşire este existenţa unei entităţi absolute care să nu mai aibă nici un fel de exteriorităţi, deci de limite. Căci problema şirului infinit al cauzalităţilor determinate (determinarea ţine de limitare, deci de prezenţa unei exteriorităţi oarecare) este tocmai problema autooriginării din neant — adică al iniţierii propriei existenţe în condiţiile propriei inexistenţe — deci problema de la α) punctul 1..

4. Atunci ajungem la chestiunea teologiei căci teologia postulează existenţa Unei Fiinţe care nu Se află în regim de exterioritate ontologică faţă de absolut nimic — nici măcar faţă de Nimicul însuşi. Un astfel de statut scoate O astfel de Fiinţă în afara lanţului cauzal deoarece absolut înainte de Ea Însăşi nu se află decât absolut tot Ea Însăşi, iar elementul de continuitate între un „moment” (logic) al Ei şi altul este tot Ea Însăşi. Ceea ce implică faptul că exterioritatea Fiinţei este tot Fiinţa. Deci că, în Fiinţă, identitatea şi diferenţa, fiinţa şi nefiinţa, ceva-ul şi alt-ceva-ul coincid absolut.
Acesta este conceptul Infinitului Actual Absolut — prin care teologia şi metafizica înţeleg conceptul de Dumnezeu sau al „Ens realissimum” — Fiinţa Cea mai Reală şi absolut necesară. De ce necesară? Deoarece orice ar fi sau nu ar fi, există apodictic o Totalitate a tuturor lucrurilor. Şi dacă ar fi numai Neantul, ar exista apodictic o Totalitate a Neantului. Deci Fiinţa absolută există orice ar fi, drept Identitate absolută, originară şi necesară a oricărui multiplu.
Celelalte tipuri de infinit sunt: Infinitul Privativ Absolut — adică Neantul; dar Neantul este coincident cu Fiinţa (amândouă sunt absolute). Apoi, infinitul potenţial care este locul neexistenţei determinărilor, din care acestea sunt scoase la existenţă — el poate fi postulat ca pur vid static sau ca un orizont în care înaintează actualizarea progresivă a determinărilor. Şi, în sfârşit, infinitul actual determinat sau infinitul actual în gen — adică serii determinate calitativ ale infinitului actual, în care există o identitate totală a unor elemente ale unei serii sau specii anume şi numai ale seriei sau speciei respective; prin aceasta se deosebeşte de Infinitul Actual Absolut Care nu este circumscris nici unei serii, specii, nici unui gen sau vreunei determinaţii — de aceea I se spune Absolut.
În doctrinele religioase infinitul potenţial apare în ideea sau metafora „Adâncului de Ape” din care a fost scoasă întreaga lume — adică tocmai creaţia „ex nihilo”. De aceea infinitul potenţial nu are nici un fel de existenţă fizică întrucât în el nu există nimic propriu-zis, nici ceva, nici alt-ceva, nici timp, nici spaţiu etc.. Infinitul potenţial este „topos”-ul în care fiinţa şi nefiinţa sunt suspendate sau sunt la egalitate una cu cealalată fără ca ele să poată fi date simultan — aşa cum se întâmplă în cazul lui „Ens realissimum”. Ci din infinitul potenţial entităţile pot fi scoase numai ca determinate sau limitate (Dumnezeu este radical şi absolut nedeterminat sau nelimitat); după cum, în mod egal, pot să nu fie scoase. Deci, după „esenţa” infinitului potenţial, ceva poate să fie şi, în mod egal, poate să nu fie. Aceasta este chiar definiţia contingenţei. Tocmai de aceea, contingenţa nu se poate autoactualiza. Căci tot ceea ce o priveşte este în stare de potenţă (adică poate să fie sau să nu fie) şi nimic nu poate trece la act prin sine (adică nimic nu poate trece la fiinţă până ce partea de nefiinţă, aflată la egalitate în potenţa ei, nu este învinsă). Or, pentru că o trecere la act dintr-o potenţă infinită înseamnă o coagulare infinită, adică o infinită depăşire de infinite obstacole, rezultă că trecerea la act nu poate avea loc decât prin „comprimarea” într-un singur act, prin „scurtcircuitarea” întregii serii infinite de obstacole. Or, o astfel de „comprimare” înseamnă tocmai infinit actual. Deci orice trecere de la neexistenţă la existenţă sau, mai bine, orice mişcare presupune o identitate transcendentă a tuturor momentelor trecerii sau mişcării. Deci, la rigoare şi la limită, îl presupun pe Însuşi Dumnezeu.
Totodată, pendularea potenţei între fiinţă şi nefiinţă care sfârşeşte în actualizarea simultană sau progresivă a unor termeni este tocmai mişcarea prin care este instituit timpul (timpul în sine sau transcendental, faţă de care timpul fizic este doar o variantă).
În sfârşit, pentru infinitul actual determinat există două imagini: una teologică, cealaltă matematică. Teologic, infinitul actual determinat este ceea ce defineşte eonii (adică ierarhiile angelice) — Sf. Toma D’Aquino spunea despre ei că sunt entităţile care au început, dar care nu au sfârşit. Matematic, imaginea infinitului actual determinat îşi găseşte corespondent în mulţimile de numere transfinite „descoperite” de Georg Cantor.