Sciţii

Sciţii erau un popor nomad (fără un loc stabil) din Europa ce trăiau în timpul grecilor şi al romanilor (stabiliţi în sudul Rusiei actuale în secolul al XII-lea î.Cr. până în secolul III d.Cr. când sunt alungaţi de alte popoare nomade). Cultura lor se transmitea pe baza orală, dar avem informaţii despre religiozitatea lor din scrierile grecilor (scriitorul Herodot reprezintă cea mai semnificativă sursă), ale romanilor şi ale creştinilor din Evul Mediu şi totodată datorită unor obiecte descoperite prin săpături arheologice.

Sciţii au venit în regiunea nord-pontică înlocuind pe cymmerieni. Ei s-au organizat în patru mari triburi: sciţii nomazi, regali, agricultori şi plugari. Se pare că sciţii adevăraţi erau cei nomazi, ceilalţi fiind probabil triburi locale asimilate de civilizaţia scitică.

Sciţii nomazi şi cei regali îşi amenajau căruţele astfel încât acestea să poată oferi adăpost confortabil femeilor şi copiilor, în timp ce bărbaţii se deplasau călare. Din aceasta cauză şi religia sciţilor este caracteristică populaţiilor nomade, fără temple şi probabil fără o organizare sacerdotală (preoţi) asemănătoare celei existente la populaţiile sedentare.

Panteonul scit

Herodot a încercat să creioneze divinităţile scite după modelul panteonului grec. Herodot spune în Istorii: Ei cinstesc numai pe următorii zei: pe Histia, apoi pe Zeus şi Gaia, ţinând-o pe Gaia drept soţia lui Zeus; după aceştia pe Apollo şi Afrodita cerească, pe Heracles şi pe Ares. Acestor zei li se închina toţi sciţii, iar cei care sunt numiţi sciţi regali aduc jertfe şi lui Poseidon. În limba scită, Histia se numeşte Taviti, iar Zeus, pe drept cuvânt după părerea noastră, Pământul sau Api, Apollo Goitosyros, Afrodita Cerească Argimpasa, Poseidon Thagimasadas.”

Altfel spus, divinitatile adorate de sciti erau:

Papa (sau Papaios) – cerul-tată, zeul protector;

Api – pământul-mamă. Este căsătorit cu Papa;

Tabiti – zeiţa focului şi a vetrei;

Zeul Războiului – corespondentul lui Ares din mitologia greacă, reprezentat printr-o sabie împlântată într-un morman de mărăcinişuri;

Goitosyros – zeul Soarelui;

Thagimasadas – zeul mării.

Lăcaşurile de cult

Sciţii nu au clădit temple, altare sau statui. Fiind un popor de nomazi, templele ar fi trebuit construite din lemn, dar Herodot ne încredinţează că în ţara sciţilor lipsa lemnului este cumplită. Numai Zeului Războiului i se înalţă un altar din vreascuri. Iată cum ni-l descrie tot Herodot: “În fiecare ţinut, lângă scaunul dregătorilor i-au ridicat lui Ares câte un sanctuar în acest fel: snopi de vreascuri sunt strânşi laolaltă într-un morman cam de trei stadii în lung şi în lat, dar mai puţin în înaltime. În fiecare an sciţii mai grămădesc peste movilă încă o sută cincizeci de căruţe cu crengi, căci se surpa mereu din pricina ploilor. În varful acestei grămezi, în fiecare departament al ţării se înfige un vechi pumnal de fier, care îl inchipuie pe Ares”. (Istorii, IV, LXII).

Cu această excepţie se pare că vatra era singurul loc sacru, probabil de aceea Tabiti era cea mai venerată zeitate.

Clasa sacerdotală

Nu avem ştiri sigure despre existenţa unei anumite ierarhizări, dar existenţa jertfelor ar presupune şi o categorie specială de persoane. Cel mai probabil fiecare şef războinic îndeplinea ritualul jertfelor umane sau animaliere. Este iarăşi posibil ca fiecare grup scitic să-şi fi avut propriul şef religios. Din mărturiile arheologice desprindem faptul că şeful militar şi religios al sciţilor se supunea unui ritual de investitură în care Tabiti îi acorda însemnele puterii. Există unele indicii că regina sau soţia şefului militar putea îndeplini atribuţii sacerdotale pe langă Tabiti. Bărbaţii primeau sacerdotiu prin alegere. Preoţii propriu-zişi purtau veşminte ornamentale, aveau barba lungă, iar trupul şi-l încingeau cu un brâu. În faţî, la brâu, purtau un fel de cupă, ca semn al slujirii preoţeşti. Nu este exclus ca preoţii sciţi să fi avut printre obiectele sfinte şi o oglindă pentru alungarea duhurilor rele.

Sciţii aveau o mare încredere în aşa numiţii enarei (ghicitori), bărbaţi cu trăsături deosebite de restul populaţiei: spâni, cu vestimentaţie specifică. Aceţtia, fiind pedepsiţi pentru totdeauna pentru un păcat săvârşit de strămoşul lor faţă de Marea Zeiţă (Tabiti), aveau, în schimb, darul de a cunoaşte viitorul cu ajutorul unor mănunchiuri de beţişoare de salcie. Pe acestea le aruncau pe pamant şi, din momentul în care se aşezau ele, făceau analize şi trăgeau concluzii cu privire la viitorul imediat şi mai apropiat al persoanelor care le solicitau serviciul. În acelaşi scop divinatoriu, enareii puteau folosi li coaja de tei pe care, după cum ne spune Herodot, ghicitorul o despica în trei şi dădea diverse răspunsuri răsucind-o pe degete. Ghicitorii care nu prezic adevărul erau socotiţi mincinoşi. Pedeapsa pentru o minciună se acorda în felul următor: enareul era urcat într-un car plin de crengi la care erau înjugaţi boi. Se dădea foc carului şi condamnatul pierea în flăcări. Pedeapsa putea fi aplicată întregului neam al ghicitorului fals.


Jertfele

De la Herodot cunoaştem că sciţii aveau un singur mod de a jertfi. Materia de jertfă o constituiau animalele de sacrificiu. Preotul jertfitor, aşezat în spatele animalului de jertfă imobilizat, trăgea cu putere de o funie care prindea picioarele de dinainte ale animalului şi îl trântea la pământ aproape de jertfelnic. În clipa în care animalul cădea, preotul pronunţa cu glas tare numele zeului, invocaâdu-l spre a primi jertfa ce urma să i se aducă. Îndată după aceasta jertfitorul arunca un laţ în jurul gâtului animalului şi, vârând un băţ în laţ, răsucea până sugruma victima. Îndată dupa sugrumare, animalul era jupuit de piele şi pregătit pentru a fi fiert, fără oase, într-un cazan sub care ardeau oasele victimei. O parte din carnea fiartă era scoasă şi aruncată în faţa zeului. Cealalta parte era consumată de participanţii la ritual. Cel mai important dintre animalele de jertfa era calul, dar se jertfeau şi alte specii de animale.

Nu este exclusă nici existenţa unor jertfe umane, în special în cinstea Zeului Războiului. Totuşi, ritualul este diferit faţă de animale. Victimele erau înjunghiate deasupra unui vas, astfel ca sângele să fie adunat acolo. Vasul cu sânge are mai apoi turnat deasupra pumnalului de fier. Se pare că sub influenţa unor popoare mai puţin războinice, cruzimea obiceiurilor sciţilor s-a atenuat şi jertfele nu au mai cuprins sacrificii umane.

Viaţa după moarte

Cei dintâi care se bucurau de o viaţă fericită după moarte erau vitejii, eroii, apoi cei care nu şi-au încălcat niciodată jurămintele sacre şi nu au comis furturi. Dimpotrivă, cei care nu aveau astfel de calităţi erau sortiţi chinurilor veşnice, erau daţi pradă duhurilor rele, simbolizate prin animale feroce şi hidoase. Pe calea îndelungată către divinitatea judecătoare, morţii aveau nevoie de obiecte magice care să îi apere de duhurile rele: săgeţi, oglinzi şi hrană.

Ritualurile funerare

Riturile funerare ale sciţilor erau de două feluri: unul particular, obişnuit, şi altul public. După cel de-al doilea rit se înmormântau numai căpeteniile scite cu un fast deosebit.
ritul particular – decedatul era aşezat în car şi purtat de rudele apropiate pe la prieteni. Aceştia primeau alaiul, îl ospătau şi dăruiau şi mortului bucate pentru drumul veşnic. Se pare că abia în a patruzecea zi mortul era înhumat şi deasupra lui se ridica un tumul (o movilă enormă de pământ). Lângă rămăşiţele pământeşti se puneau în mormânt unelte casnice, necesare lucrului în viaţa viitoare. Dacă mortul era femeie, se puneau în mormânt scule, cuţite de fier, râşniţe de mână; dacă era barbat, se puneau săgeţi de bronz sau de fier, uneori două sute până la patru sute de bucăţi. Calul, prietenul nedespărţit al scitului, era sacrificat pentru a-şi urma stăpânul în lumea de dincolo. Către sfârşitul mileniului I î.Cr. se punea în mormânt doar zăbala, simbolizând înhumarea calului.

ritul public – regi, principi sau alte feluri de conducători ai poporului se bucurau de mai multă cinste. Şeful tribului este îngropat cu caii săi, având un mormânt foarte mare. Acesta era construit din o cameră din lemn, unde se aşează lângă defunct arme şi bijuterii din aur, precum şi carne şi vin. Deasupra mormântului se ridica o movilă înaltă. Peste un an de zile avea loc o ceremonie stranie şi crudă, la care se sacrificau oameni şi cai, care erau plasaţi unul langa altul – cal şi calaret într-un cerc al groazei şi erau acoperiţi cu pământ după ce înconjurau iniţial mormântul. După înmormântare, cei vii se purificau cu o alifie specială şi cu baie de aburi produşi prin arderea seminţelor de cânepă pe nişte pietre încinse în foc şi aşezate sub un cort special amenajat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: