Geto-dacii

Prin destinul lor, tracii sunt consideraţi „Marii Anonimi” ai istoriei antice (Mircea Eliade). Linia marelui fluviu, Dunărea, marca o separare între două spaţii politice, culturale şi lingvistice: la nord geto-dacii, la sud şi miazăzi tracii propriu-zişi, uniţi doar o singură dată sub conducerea regelui Buresbista.

Aparţinând lumii barbare, cultura şi civilizaţia tracă au oferit lumii antice un model deosebit de spiritualitate culturală religioasă, din care se detaşează cea a geto-dacilor.

Principalele izvoare ce ne informează despre credinţele geto-dacilor provin din literatura scrisă greacă şi latină, de la Herodot şi Platon (sec. Al V-lea î.Cr.) până la Iordanes (sec. al VI-lea d.Cr.). În completarea acestora vin şi descoperirile arheologice din întregul spaţiu dacic, multe dintre ele păstrate în cultura românească.

Panteonul geto-dac

Asemenea popoarelor indo-europene, religia daco-getică avea un caracter politeist. Printre cele mai importante zeităţi amintim:

Marele Zeu – nu i se cunoaşte numele. Figura sa a fost descoperită de către arheologul Ion Horaţiu Crişan şi poate fi surprins în două ipostaze: aşezat pe tron sau î postură de călăreţ. Imaginile descoperite în tezaurele de la Băiceni, Letniţa, Răcătău şi alte localităţi, reprezintă un personaj masculin însoţit de animale sacre (şarpe, vultur, peşte, lup) şi ţinând în mână o lance sau un arc.

Marea Zeiţă – de asemenea, nu i se cunoaşte numele. Este însoţitoarea Marelui Zeu (cu care formează cuplul divin), fiind zeiţa pământului, protectoarea recoltelor, zeiţa fertilităţii. Ea apare în imagini într-un gest ritualic, fie ridicând braţele spre cer, fie purtând vase sacre. Este şi ea însoţită de animale sacre (şarpe, porumble, cerb).

Zeul Războiului – asemenea lui Ares la greci sau Marte la romani. Geţii îl considerau „părinte” al lor, lui i se jertfeau primele prăzi de război.

Zeiţa Focului şi a Vetrei – asemenea zeiţei hestia la greci şi Vesta la romani.

Zeul Soarelui – geto-dacii practicau un cult solar, dovadă fiind altarul solar de la Sighişoara şi templul de la Sălacea.

Zalmoxis

Fără doar şi poate Zalmoxis este cea mai complexă personalitate a universului religios geto-dac. Este un caracter cu atât mai enigmatic cu cât specialiştii nu au ajuns la un consens privind numele său (Salmoxis – Zalmoxis – Zamolxis) sau viaţa şi doctrina sa. El a fost identificat ca fiind:

erou civilizator, reformator religios, daimon get, sclav al lui Pythagoras (Herodot);

medic, psihoterapeut, magician, rege zeificat (Platon);

zeu dionysiac (Gr. Tocilescu), zeu celest (V. Pârvan), zeu uranian (M. Eliade) etc.

Etimologia numelui este tracă şi derivă din cuvântul „zalmos” ce înseamnă piele de urs. Tradiţia chiar spune că la naştere Zalmoxis a fost înfăşat în blană de urs. Se poate ca personajul să fi fost un preot profet ce ulterior a fost zeificat şi venerat de către geto-daci, mai apoi identificându-se cu Marele Zeu.

Doctrina zamolxiană este una foarte fascinantă ce se fundamentează pe următoarele principii:

nemurirea sufletului – acesta era considerat o entitate spirituală care, după moartea trupului, se îndreaptă către Zalmoxis, unde sufletul va fi fericit;

ascetismul – practicanţii trebuiau să se păstreze puri, prin consumarea alimentelor „curate”, cum ar fi mierea, laptele sau brânza, dar şi prin abţinerea de la contactele sexuale cu excepţia celor cu scopul procreării;

o morală a cinstei, dreptăţii şi curajului;

adepţii cultului trebuiau să posede calităţi intelectuale şi să fie preocupaţi de ştiinţă.

Lăcaşurile de cult

Arhitectuta sacră a geto-dacilor era încărcată de un simbolism complex: religios, astronomic şi astrologic. Lăcaşurile cele mai cunoscute sunt sanctuarele, pe teritoriul României aflându-se cel mai vechi sanctuar din Europa (Parţa, judeţul Timiş, aprox. 5000 de ani). Au mai fost identificate sanctuare la Căscioarele, Sărata Monteoru, Bâtca Doamnei sau Piatra Craivii.

Pe lângă sanctuare, geto-dacii practicau rituri şi în locuri sacre, cum ar fi anumiţi munţi (muntele sacru era Kogaionon, unde se spune că s-a retras Zalmoxis) sau anumite peşteri.

O altă zona importantă este cea a munţilor Şureanu, unde există cel mai mare complex arhitectonic al lumii barbare, celebre fiind sanctuarele de la Sarmizegetusa sau Costeşti. Cu toate descoperirile arheologice făcute, încă nu s-a stabilit tainele legate de aceste locuri, lucru ce adânceşte în mister practicile strămoşilor noştri.

Preoţii

Au avut un rol deosebit în societatea geto-dacică. Printre atribuţiile acestora se numără: oficierea cultului religios, judecarea, ghicirea în semnele cereşti, tămăduirea bolilor şi îi ajutau pe tineri să înveţe ştiinţele.

Preoţii erau conduşi de „Marele Preot”. Această funcţie a fost înfiinţată de către Zalmoxis. Retras fiind în muntele sfânt Kogaionon, el era consultat de rege în chestiuni legate de politică şi militărie, pentru că se considera că el deţine tainele divine.

Conform istoricului Strabon, Deceneu continuă misiunea lui Zalmoxis, ceea ce va contribui la unificarea dacilor sub conducerea lui Buresbista. Reforma lui Deceneu a avut un puternic impact, acesta distrugând viile pentru a stopa beţia şi călătorind în Egipt pentru a învăţa înţelepciunea.

Următorul Mare Preot a fost Comosicus, care reuneşte această atribuţie cu cea de „Mare Rege”. Astfel se ajunge la sacralizarea instituţiei regale, poporul percepându-i ca pe nişte regi-zei.

Sacrificiile şi ritualurile funerare

Un caracter interesant al universului este acela că se practicau, pe lângă sacrificiile de animale, şi cele umane. Acest ritual era considerat un fel de a restabili contactul dintre lumea sacră şi cea profană. Printre locurile de desfăşurare a jertfelor de animale se numără gropile de cult, altarele de piatră sau vetrele de foc.

În ceea ce priveşte ritualurile funerare, este des întâlnită incineraţia, dar şi înhumarea. Începând cu secolul al VI-lea î.Cr., incineraţia se făcea pe ruguri speciale, fiind clară simbolistica acestui obicei: prin ardere (purificare) are loc sacralizarea locului.

Un lucru deosebit de interesant în lumea dacilor era aceea că la naştere lumea plângea şi îl jelea pe nou-născut, în timp ce moartea era percepută ca un eveniment fericit, fiind chiar şi un motiv de sărbătoare şi întreceri de tot soiul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Un răspuns to “Geto-dacii”

RSS Feed for fishin’ with Darwin Comments RSS Feed

Foarte frumos structurat ceea ce ai scris! scurt si concis si peintelesul tuturor. Am o singura mentiune, este de dezbatut privind semnificatia numelui, o alta teorie sustinuta chiar de Eliade spune ca ar insemna „conducatorul pamantului.”
storicii antici ai timpului îi considerau pe daci un fel de “evrei pitagoreni”. Chiar marele istoric Jozephus a spus că modul de viațăSpiritualitatea Dacilor (III) al dacilor este foarte asemănător cu cel al sectei de origine iudaică a Eseienilor Termenii de “evrei” și “pitagorenii” nu se referă la faptul că dacii se trageau din aceste două ramuri ci la practicile cultului dacilor care erau asemanătoare cu cele ale celor două “manifestări”. Doctrina lui Pitagora susținea că numele reprezintă esența lucrilor iar Universal este un sistem ordonat și armonios de numere în raporturi numerice. Dacii, după cum se știe, aveam cunoștințe foarte solide în acest domeniu, aveau calendar propriu și își foloseau cunoștintele depre astronomie și meteorologie cu pregătirea pentru ai ajuta în agricultură.
Asocierea cu evreii, și în speță cu eseieni, s-au facut datoriă a două carecteristici pe care Dacii le aveau în comun cu ei. Aici ne putem referi la monoteism (un singur Zeu suprem) și la nemurire (imortalizare în cazul dacilor.) Eseienii se ghidau după standard-ul ”toate lucrurile sunt dedicate lui Dumnezeu iar sufletele sunt nemuritoare”. Făcând o paralelă cu cele spuse de Herodot”, “credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis” nu putem trage concluzia decât că asemănarea cu ei era justă. Pe lănga credința în Zamolxe, cultul dacilor mai cupindea și alte câteva caracteristici cum ar fi aniconismul care le interzicea orice fel de reprezentare grafică sau scriere pe bază religioasă, ritualul imortalizării în care fiecare om își dobândea nemurirea (nu se năștea nemuritor) și inițierea care era făcută prin respectarea unor leguli riguroase.

Te salut!


Where's The Comment Form?

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: