Celţii

Celţii sunt originari în cea mai mare parte din sudul Germaniei. Ei vor domina, începând cu secolul al V-lea î.Cr. , interiorul continentului european cu precădere Europa de Vest, dar şi Balcanii şi Asia Mică. Între secolele III şi I î.Cr., vechii germani iar apoi romanii îi fac să se retragă. Chiar dacă Imperiul Roman cucereşte Galia, unii dintre reprezentanţii acestui popor îşi vor păstra identitatea şi cultura în patru arii geografice: Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor şi Bretania.

Consideraţi a fi un „popor clasic” al lumii barbare, alături de geto-daci, celţii vor juca un rol civilizator semnificativ în Europa, asemenea grecilor şi romanilor pentru bazinul mediteraneean.

Religia a avut un rol social foarte important, unind zecile de triburi prin instituţia druizilor, un adevărat liant al întregii culturi şi civilizaţii celtice.

Izvoarele – puţine la număr datorate faptului că tradiţia sacră a spiritualităţii druizilor interzicea consemnarea în scris a „înţelepciunii divine”. Astfel singurele documente provin din partea romanilor. Lucrarea de referinţă când vine vorba de universul religios al celţilor este „De bello gallico” a lui Caius Iulius Caesar, însă se mai găsesc informaţii şi din operele lui Diodor de Sicilia, Strabon, Plutarh sau Tacitus. Datele sunt completate de către descoperirile arheologice (morminte, sanctuare, basoreliefuri) precum şi din tradiţiile irlandeze fixate în scris în era creştină („Mabinogion”).

Panteonul celtic

Religia celtică avea un caracter politeist (circa 400 zeităţi). Principalele zeităţi erau:

Lug (Mercur din panteonul roman)– cel mai adorat zeu, ocrotitorul magilor şi al războinicilor;

Belenos (Apollo) – zeul vindecător adorat de druizi, zeul Soarelui;

Teutates (Marte) – zeul războiului, căruia îi jertfeau prada vie dobândită după victorie;

Dagda (Jupiter) – zeul luminii, al aeului, al vieţii şi al morţii. Este considerat strămoşul mitic al celţilor;

Brigitta (Minerva) – zeiţa medicinei, a tehnicii şi poeziei şi fiica lui Dagda;

Epona – zeiţa războiului şi a înţelepciunii;

Cernunnos – zeul cu coarne de cerb, considerat stăpânul animalelor. Este şi zeul fertilităţii.

*în paranteză sunt notate denumirile echivalente din panteonul roman

Şi în panteonul celtic, asemenea celui grec şi roman, există eroii (semizeii), cel mai celebru fiind Arthur.

Lăcaşurile de cult

Lăcaşurile nu erau foarte organizate, riturile sacre desfăşurându-se de obicei în păduri sau poieni şi, uneori, chiar sub cerul liber. Existau totuşi şi temple-sanctuar construite din lemn şi piatră, de formă dreptunghiulară, circulară sau poligonală, în jurul lor existând chiar teatre şi amfiteatre, unde se defăşurau şi altfel de activităţi decât cele religioase. Zeii şi zeiţele erau reprezentaţi prin statui din lemn sau piatră, însoţite de anumite simboluri (printre care şi zvastica).

Preoţii

Preoţii erau reprezentaţi de druizi care, fiind foarte puţini, se bucurau de un prestigiu imens. Aceştia erau, pe lângă preoţi, învăţaţi, medici, dascăli şi ghicitori şi reprezintă probabil cel mai fascinant capitol al religiei celţilor.

Druizii reprezentau pe pământ „societatea divină din cer”, motiv pentru ei afirmau că lor li s-a încredinţat rolul de a face legătura dintre lumea sacră şi cea profană. Druizii erau numiţi şi „purtătorii de baghete”, purtând asupra lor baghete de stejar, de alun sau chiar de argint. Ei erau consideraţi a fi persoane intangibile, asemenea zeilor, putând să se deplaseze în întreg spaţiul celtic chiar şi atunci că existau conflicte între triburi. Aceştia dominau chiar şi viaţa politică, „Marele Rege” fiind ales de către Consiliul Druizilor. Din universul fascinant al druizilor desprindem anumite aspecte:

erau organizaţi într-un ordin preoţesc şi se bucurau de un imens respect şi prestigiu în societate;

conducătorul suprem era „Marele Druid”, ales pe viaţă prin concurs sau vot. Era chiar mai important ca „Marele Rege”, care trebuia să se consulte în toate problemele cu cel dintâi;

erau scutiţi de plata oricărui impozit, nu efectuau serviciu militar şi se bucurau de multe alte avantaje în cadrul comunităţii;

practicau sau asistau la sacrificii, care erau de două feluri: animaliere (de obicei cai şi tauri) şi umane (victimele erau lovite cu săbii sau săgeţi, iar după convulsiile dinaintea morţii, preoţii interpretau viitorul);

cunoşteau mişcarea strelor şi ţineau şi calendare;

erau medici. Utilizau în special plantele medicinale cum ar fi salvia sau vâscul (care era considerat sacru şi era cules în fiecare an de pe stejari într-un ritual deosebit);

erau organizaţi în colegii, iar admiterea de noi membri necesita o iniţiere ce putea dura chiar şi 20 de ani (în cadrul colegiilor exista un veritabil „corp didactic”, unic în Antichitate). Printre cunoştinţele ce trebuiau acumulate se numărau istoria, religia, astronomia, filosofia şi medicina. Aceste informaţii erau innaccesibile neiniţiaţilor, candidaţii trebuind să înveţe pe de rost tot ce trebuia;

se adunau o dată pe an în „centrul” Galiei, considerat „centrul lumii”, ocazie cu care erau discutate cele mai importante probleme de ordin politic, religios sau juridic;

credeau în nemurirea sufletului şi în reîncarnare;

erau mari profeţi, citind viitorul după mişcarea astrelor, zborul păsărilor, măruntaiele animalelor sacrificate, stabileau zilele faste şi nefaste.

În concluzie, universul druizilor reprezintă, alături de universul zalmoxian, una dintre cele mai semnificative contribuţii religioase şi filosofice ale lumii barbare pentru universul religios al Antichităţii.

Cultul morţilor

Este sigur faptul că celţii credeau într-o existentţă a sufletului după moarte. Exista o „ţară a tinereţii şi fericirii”, plasată, simbolic, în „Insulele Fericiţilor” din ocean, unde se credea că există un tărâm al păcii, armoniei şi petrecerii. Exista de asemenea credinţa că sufletul mortului va renaşte în trupul unui copil ce se va naşte în familia din care a făcut parte în viaţa iniţială.

Celţii practicau înhumarea şi incineraţia. Printre obiectele ce-l însoţesc pe om după moarte se numără: arme, podoabe, vase etc. Războinicii erau îngropaţi împreună cu carele lor de luptă. Interesant este faptul că, asemenea cultului daco-get, nimeni nu-i plângea pe cei ce plecau dintre cei vii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: