Intelligent Design

Al dracului coincidenţă!

Posted on Decembrie 26, 2008. Filed under: Creationism, evolutionism, Intelligent Design | Etichete:, , , , |

Alături de cromozomul uman nr. 2, retroviruşii sunt cea mai bună dovadă a faptului că omul şi maimuţa au un strămoş comun. Retroviruşii sunt viruşi ce conţin ARN ce se revers-transcriptează în ADN pentru a se integra în genomul gazdei (cel mai cunoscut retrovirus este HIV-ul).

Majoritatea retroviruşilor afectează celulele corpului, deci înafara deranjului pe care-l cauzează în individul respectiv, nu cauzează probleme urmaşilor. Se poate întâmpla însă ca celula afectată să fie un ovul sau un spermatozoid, iar atunci secvenţa retrovirală se transmite generaţiilor viitoare şi rămâne permanent (sau pentru foarte mult timp) parte din ADN-ul indivizilor.

Acum, în ceea ce priveşte evoluţia, ceva ar fi de aşteptat: dacă omul şi maimuţa au un strămoş comun, ar trebui ca cele două specii să aibă retroviruşi identici, care au fost prezenţi în strămoş înainte de separarea celor două specii. Şi, surprize-surprize, asta se şi întâmplă (încă un loc în care evoluţia ar putea fi uşor demontată şi nu este): omul şi cimpanzeul au 7 secvenţe retrovirale identice (literalmente identice, unde retrovirus = 500 de perechi de baze). Să trecem acuma la calcule:

1 retrovirus = 500 perechi de baze (1 ADN e aproximativ 3 miliarde de perechi de baze)

posibilităţi de integrare = între 500 şi 2000, în fiecare din aceste cazuri cu posibilităţi între 100.000-250.000

Luând cel mai defavorabil caz, posibilitatea ca un retrovirus să se integreze într-un loc este de 1 la 50.000.000 (de reţinut că, la oameni şi maimuţe, nici măcar o nucleotidă nu este folosită de două ori ca spaţiu de integrare de către doi retroviruşi diferiţi).

Deci, în cazul în care omul şi maimuţa nu au un strămoş comun, care e probabilitate ca 2 retroviruşi identici să se integreze în acelaşi loc? Aproximativ 1 la 5*1014 (aproximativ pentru că ADN-ul la om şi maimuţă nu sunt chiar identice). Cred că nici nu mai are rost să mă complic să calculez probabilitatea pentru 7 astfel de cazuri, ideea este clară: aceasta este cea mai mare lucrare a lui Satan, e incredibil cum a reuşit el să păcălească oameni de ştiinţă făcând să pară că omul şi maimuţa au un strămoş comun.

Să fim serioşi, orice om onest ar trebui să recunoască că aceasta este o dovada foarte bună în favoarea evoluţiei omului dintr-o altă specie. Chiar şi Michael Behe, cel mai celebru proponent al Intelligent Design-ului, acceptă evoluţia omului (el are alte griji, precum ireductibilitatea complexă).

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 28 so far )

Cât de complexă e ireductibilitatea complexă?

Posted on Septembrie 4, 2008. Filed under: evolutionism, Intelligent Design | Etichete:, , , , |

Ireductibilitatea complexă este un termen inventat de către Michael Behe, cel mai celebru suporter al Intelligent Design-ului. Teoria e foarte simplu de înţeles: un organism este ireductibil din punct de vedere complex dacă extragându-i-se doar o mică parte din organism şi, cel mai important, ORICE parte, acesta încetează să funcţioneze.

Aceasta idee i-a venit gândindu-se la celebrele vorbe ale lui Darwin: „Dacă se poate arăta că un singur organism nu putea evolua dintr-o formă inferioară de viaţă, atunci teoria mea s-ar destrăma”. Într-adevăr, dacă Behe, care spune că a găsit câteva lucruri în biologie care sunt ireductibile, are dreptate, atunci bye-bye evoluţionism.

Cel mai celebru exemplu care se poate da este flagelul bacteriei, care ajută în locomoţia acestora. Behe spune că nu ar fi putut evolua în mod natural, dar totuşi aşa este?

Pentru ca Behe să aibă dreptate, ar însemna ca părţile din care este constituit flagelul să fie nefolositoare în sinea lor. Şi, surprize-surprize, lucrurile nu stau aşa: dacă se scot chiar şi 40 din cele 50 de părţi distincte ale flagelului, el rămâne perfect funcţionabil. Este vorba despre un sistem de la baza flagelului care are un rol secretor (sistemul TTSS prin care bacteriile injectează toxine în membrana gazdelor lor). Argumentul ID-ului nu face faţă nici propriilor pretenţii.

Un alt exemplu dat de Behe este legat de coagularea sângelui. Acesta susţine că proteinele implicate în acest proces sunt mult prea complexe pentru a fi evoluat gradat. Argumentul mai pe larg: niciuna dintre proteine nu face altceva decât să ajute la coagularea sângelui, iar în lipsa uneia din proteine sângele nu se coagulează. Testele arată încă o dată cu totul altceva. Dacă se ia o proteină (numită factorul XII), sângele nu coagulează. Nu coagulează la oameni, dar coagulează la alte animale cum ar fi balenele şi delfinii. Dar totuşi, pentru ca Behe să aibă dreptate ar trebui ca în orice organism coagularea să nu fie posibilă în lipsa factorului XII. Cum atunci, dacă sângele se coagulează doar dacă are un anumit număr de proteine, se coagulează totuşi şi fără anumite proteine? Dacă se iau 3 proteine, sângele tot se coagulează la unii peşti.

Un alt exemplu forte venit din parte ID-ului este sistemul imunitar. De când Behe l-a prezentat (acum vreo 12 ani) şi până în prezent s-au scris nu mai puţin de circa 60 de lucrări şi circa 10 cărţi care explică cum sistemul nostru imunitar a evoluat. Pus în faţa acestor dovezi în cazul Dover (unde s-a decis dacă Intelligent Design-ul să devină sau nu materie de şcoală), Behe a răspuns că tot nu sunt dovezi suficiente…

Mai mult decât atât, se pot explica uşor anumite mecanisme prin care organismele complexe pot evolua. Un model ar putea fi ceea ce se numeşte preadaptare, când o anumită trăsătură biologică îşi schimbă funcţionalitatea. Cel mai cunoscut exemplu este cel al penelor în cazul păsărilor care, iniţial au evoluat pentru a regla temperatura corpului păsărilor, iar mai târziu au fost adaptate pentru zbor.

O altă metodă prin care ar fi putut evolua unele organisme complexe este următorul: se dezvoltă anumite părţi cu anumite funcţionalităţi, şi tot aşa încă câteva părţi cu ajutorul celor dinainte. Se întâmplă uneori însă ca un anumit complex biologic să ajungă la un stadiu în care nu mai are nevoie de anumite părţi de care s-a folosit pentru a evolua şi se eliberează de acestea. Acest proces ne poate face foarte greu să determinăm cum a evoluat acea parte a organismului pentru că nu mai avem anumite părţi cu ajutorul cărora a evoluat.

După umila mea părere, ireductibilitatea complexă ar fi cel mai bun argument pentru design. Cu toate acestea, după cum bine s-a văzut, nu avem motive să credem că există astfel de organisme. ID-ul îşi taie craca de sub picioare. So long Behe!

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...