Grecii

Grecii, numiţi de către egipteni „copii teribili ai Antichităţii”, au creat una din cele mai mari culturi şi civilizaţii ale lumii ce timp de cîteva secole a lăsat o amprentă uriaşă asupra oamenilor din acea vreme şi nu numai. Universul religios este unul remarcabil, miturile şi legendele Greciei fiind şi astăzi citite de un număr mare de oameni.

Cele mai semnificative izvoare cu ajutorul cărora s-a reconstruit religia vechilor greci sunt: izvoarele arheologiece (lăcaşurile de cult, templele, scene religioase de pe frizele şi frontoanele templelor, picturile cu scene din mitologie, simboluri ale animalelpor sacre etc.), izvoarele literare (operele lui Homer, Hesiod, Pindar, Eschil, Sofocle, Euripide, Herodot, Plutarh etc.) şi izvoarele epigrafice (calendare, formule sacre, texte de oracol, dedicaţii etc.).

Miturile şi textele

La origine, miturile nu sunt scrise. Ele erau aduse la cunoştinţă publicului de nişte povestitori, numiţi azei, care le învăţau pe de rost şi le reproduceau în faţa publicului. Primul care a consemnat în scris miturile este considerat a fi poetul Homer, în jurul secolului IX-lea sau al VIII-lea. El este autorul celebrelor „Iliada” şi „Odiseea”. În „Iliada” este relatat un război dintre greci şi locuitorii Troiei. Unii zei iau partea grecilor, alţii partea troienilor. Astfel, soarta oamenilor depinde de voinţa zeilor. În „Odiseea” se relatează povestea eroului Ulise, care se întoarce acasă după războiul troian. Lui Ulise îi trebuie nu mai puţin de 10 ani pentru a se întoarce acasă, drumul său fiind presărat cu nenenumărate capcane.

Etapele evoluţiei universului religios grecesc

Religia Greciei a avut mai multe etape de dezvoltare, principalele fiind (în ordine cronologică) etapa cretană, etapa miceniană şi perioada clasică.

1) Religia cretană îşi are rădăcinile în insula Creta, locul în care, potrivit mitologiei greceşti, s-a născut Zeus. Această etapă s-a dezvoltat începând cu anul 3000 î.Cr., credinţele grecilor fiind studiate cu ajutorul frescelor palatelor cretane, ceramicii şi figurinelor.

Principalele divinităţi cretane erau Marea Zeiţă şi Divinitatea masculină. Marea Zeiţă este o divinitate feminină ce simbolizează Mama – Pământ. Era considerată stăpâna vieţii şi a morţii, a pământului, a agriculturii, a meşteşugurilor, a mării, a dragostei şi a războiului. Divinitatea masculină este partenerul Marii Zeiţe. Cei doi formează cuplul primordial. Alături de cele două divinităţi principale, panteonul grecesc mai cuprinde şi alte zeităţi, în special zeiţe: a iubirii, a casei etc.

2) A doua mare etapă în evoluţia religiei greceşti este cea miceniană (1600 Î. Cr. – 600 î.Cr.). Considerată cea mai înfloritoare etapă în care , după fuzionarea credinţelor cretane cu cele miceniene, se conturează celebrul panteon grecesc ce cuprinde cele 12 zeităţi ce trăiesc în muntele Olimp, cel mai înalt din Grecia. Aceştia sunt:

– Zeus – stăpânul cerului;

– Hera – soţia lui Zeus, zeiţa căsătoriei;

– Atena – zeiţa înţelepciunii, a artelor şi a ştiinţelor;

– Apollo – zeul Soarelui;

– Afrodita – zeiţa dragostei;

– Ares – zeul războiului;

– Artemis – zeiţa vânătorii;

– Hermes – mesagerul zeilor;

(Apollo şi Artemis sunt copii lui Zeus cu Leto, iar Ares şi Hefaistos sunt copii lui Zeus cu Hera)

Hefaistos – zeul focului;

Poseidon – zeul oceanului, trăieşte în apă;

Hades – zeul Infernului şi al morţii, trăieşte sub pământ;

Dionzsos – zeul vinului;

Zeii au trup uman, dar sunt nemuritori şi atotputernici. Ei intervin permanent în viaţa oamenilor.

3) Ultima etapă este cea clasică, în jurul secolului al V-lea î.Cr. În această perioadă, chiar dacă zeii din perioada miceniană rămân aceiaşi 12 zei ai Olimpului, se dezvoltă un nou capitol al panteonului grec: eroii. Ei sunt, la nivel simbolic, legăturile dintre sacru şi profan, au o viaţă exemplară, o personalitate excepţională şi un prestigiu enorm. Printre cei mai cunsoscuţi eroi se numără Heracles, Prometeu, Ahile sau Ulisse. De obicei, eroii sunt fii ai unui zeu şi a unei fiinţe umane şi săvârşesc fapte extraordinare cu ajutorul zeilor.

În perioada clasică se dezvoltă trei mari curente:

a) Dionysismul – era un concept extrem, ce avea ca principale caracteristice erotisuml şi beţia. Extazul dionzsiaac însemna o depăşire a condiţiei umane şi convingerea mistică a unirii cu divinitatea, ceea ce explică şi imensa popularitate a acestui cult.

b) Orfismul- de la zeul Orfeu. Reprezintă o întoarcere la puritanism, exprimată deseori prin ascetism (renunţarea la plăcerile lumii materiale).

c) Pythagoerismul – curent ce înglobează tendinţe filosofice şi religioase. Adepţii cultului pitagoreic acordă o deosebită atenţie moralităţii, abstinenţei, înţelepciunii (filosofie, matematică, astronomie etc.).

Crearea lumii

La origine, Haosul dă viaţă Geei, Pământului, din care se nasc munţii şi cerul, Uranos. Primii uriaşi, titanii, iau naştere în urma unirii Geei cu Uranos. Unul dintre titani, Cronos, îşi înghite toţi copii, în afară de unul singur, zeus, care este salvat de mama sa. Ajuns adult, Zeus se întoarce împotriva tatălui său, care este obligar să-i dea afară fraţii şi surorile pe care îi înghiţise. Împreună luptă împotriva titanilor şi ies învingători, Zeus devenind regele zeilor.

Conform altui mit, titanul Prometeu ar fi creat omul din lut şi apă.

Marile sanctuare şi sărbătorile

Ritualurile şi practicile însoţesc mai toate faptele importante din viaţa publică şi privată. Grecii stăpâneau multe modalităţi prin care încercau să obţină ajutorul grecilor: rugăciuni, ofrande, procesiuni, întreceri sportive etc.

Cultul public consta în faptul că fiecare cetate îşi onora zeul protector, căruia îi era închinat un templu. Preotul, ales sau tras la sorţ (nu era nevoie de nicio pregătire pentru a deveni preot), organitzează sărbătorile şi ceremoniile. Cultul privat se reducea la interiorul fiecărei case. Acolo, pe un mic altar, tatăl familiei face libaţii în fiecare dimineaţă: reciteşte rugăciuni şi varsă pe jos câteva picături de vin, lapte sau miere. La începutul fiecărei mese oferă mâncare zeiţei Hestia, protectoarea casei.

Locul de desfăşurare al cultului religios este templul, „lăcaşul zeului”, reprezentat printr-o statuie ce devine obiect de cult. Templul a devenit un simbol pentru greci, cel mai cunoscut fiind Parthenonul de pe Acropole. Sanctuarele sunt nişte mici temple înalţate pe locuri sacre, cum ar fi un izvor în care se scaldă o zeiţă, o pădure unde se odihneşte un zeu. În jurul marilor temple se construiesc teatre, unde se dau spectacole în cinstea zeilor (grecii sunt inventatorii teatrului, a comediilor şi tragediilor).

Sărbătorile variază foarte mult de la cetate la cetate, de la zeu la zeu, printre cele mai populare fiind:

panateneele – se desfăşurau anual sau din patru în patru ani. Erau închinate Atenei şi se desfăşurau pe timpul verii;

dionysiile – închinate lui Dionysos. Se desfăşurau primăvar când mustul de oprea din fiert şi durau trei zile şi trei nopţi;

bufonii – în cinstea lui Zeus. Se desfăşurau vara după strângerea recoltelor;

alte sărbători: în cinstea lui Apollon, a Demetrei (la care participau doar femeile) etc.

Un alt mod de a cinsti zeii erau întrecerile sportive şi nu numai. Evident, Jocurile Olimpice sunt cele mai renumite. Ele au fost pentru prima dată introduse în anul 776 î.Cr., la Olimpia. Se desfăşurau în cinstea lui zeus şi a soţiei sale Hera şi durau 7 zile, din 4 în 4 ani. Jocurile, spre deosebire de ziua de azi, cuprindeau şi concursuri muzicale şi literare. Femeile nu aveau voie să participe sau să urmărească jocurile. Cu o lună înainte de începerea jocurilor se proclama un armistiţiu olimpic, în timpul căruia domnea pacea între cetăţi pentru ca atelţii să poată ajunge la Olimpia fără nici un risc.

Alte jocuri vestite erau „Jocurile pitice”, desfăşurate din 4 în 4 ani la Delphi în cinstea lui Apollon şi „Jocurile istmice”, desfăşurate în cinstea lui Poseidon.

Pythia din Delphi

Orcaolul de la Delphi, considerat a fi „centru al lumii”, era vizitat de greci pentru a cere sfaturi zeului Apollo. Răspunsul său, oracolul, este dat de Pythia, preotasa lui Apollo. Aceasta, aşezată pe un trepied, răspunde întrebărilor scoţând ţipete sau rostind cuvinte lipsite de sens, care urmau să fie interpretate de către preoţi.

Cultul morţilor

Locul unde mergeau nedrepţii era Împărăţia lui Hades, loc întunecat şi rece „unde nici iarba nu creşte”.Pentru cei buni existau „Câmpiile Elisee”, un tărâm al luminii şi al jocului.

Se practica înhumarea şi incinerarea, ritualul funerar fiind deosebit de complex, cuprinzând rugăciuni, cântece, sacrificii etc.

În anul 392 d.Cr. are loc închiderea ultimelor temple păgâne şi adoptarea creştinismului. Acest lucru a însemnat sfârşitul religiei greceşti, însă aceasta a insprat mari artişti ai lumii în crearea de capodopere şi a lăsat lumii moderne Jocurile Olimpice, cea mai râvnită competiţie indiferent de ramura spotivă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Un răspuns to “Grecii”

RSS Feed for fishin’ with Darwin Comments RSS Feed

eeeeeeeeeeeee prea lung miar lua 1 an sal scriu


Where's The Comment Form?

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: