Gnosticismul

Gnosticismul (din grecul “gnosis” = “cunoaştere”) este un termen creat de către cercetătorii moderni pentru a descrie o mişcare religioasă din primele secole d.Cr. Gnosticii credeau în gnoză, în cunoaşterea lui Dumnezeu din învăţături secrete.

Unii gnostici se considerau creştini, identificându-l pe Iisus ca fiind spiritual divin încarnat pentru a oferi umanităţii “gnoza”. Majoritatea gnosticilor erau însă consideraţi o erezie, principala lor credinţă fiind aceea că oamenii sunt suflete divine prinse în lumea materială creată de către un spirit rău, demiurgul.

Idei asemenea gnosticismului s-au găsit şi în anumite tradiţii mistice din Asia, în special Iran.

Principalele învăţături propovăduite de gnostici erau:

Dumnezeu e un spirit impersonal present în întregul univers;

Lumea materială este creaţia unui demiurg rău, inferior lui Dumnezeu;

Fiecare om deţine o particulă de divinitate, o scânteie divină;

Mântuirea constă în eliberarea acestei scântei prin abandonarea a tot ceea ce are legătură cu material;

Nu se pot mântui decât gnosticii, cei care au fost iniţiaţi în învăţătura secretă de un maestru în învăţătura spirituală;

Iisus a fost întruchiparea unui înger divin care a propovăduit o învăţătură secretă rezervată iniţiaţilor;

Materia este rea; ea poate fi negată atât prin asceză cât şi prin profanare.

Unul din punctele centrale ale gnosticismului este problema răului: de ce există răul în Univers, dacă Dumnezeu este binele absolut? Răspunsul trebuia găsit prin înlăturarea confuziei dintre autorul lucrurilor rele şi autorul lucrurilor bune din univers. Cei doi „autori” sunt Dumnezeul cunoscut evreilor şi creştinilor (crud şi răzbunător) şi, respectiv, Dumnezeul necunoscut până acum, inaccesibil, deci Străin (care nu intervine în treburile de pe pământ). Profeţii Bibliei au fost toţi inspiraţi de un Dumnezeu care anunţa numai catastrofe, deci de „Dumnezeul rău”. Gnosticii căutau pe Dumnezeul absolut, inefabil, inaccesibil, pe acel „Străin” din vârful ierarhiei tuturor dumnezeilor oricărei religii existente. Există aşadar o ierarhie cerească ce include toate fiinţele spirituale şi toate identităţile divine, toţi „Dumnezeii” în care cred reprezentanţii religiilor existente. Structura acestei ierarhii era imaginată diferit de fiecare maestru sau sectă gnostică, fiind dificil de descris într-un mod sintetic.

Nu puţini au fost chiar creştinii care, înţelegând că trebuie să atingă ultimele profunzimi ale revelaţiei, s-au angajat în căutarea unei cunoaşteri (gnôsis) perfecte, care să depăşească aparenţele sensibile şi preceptele morale elementare. Ei căutau o doctrină totală, care să explice originea şi raţiunea tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute. Mântuirea, considerau ei, este condiţionată de o cunoaştere a tainelor divine prin intermediul unor semne prezente atât în Evanghelii sau Apocalipsa lui Ioan, cât şi în tradiţia vie, orală, transmisă de la Hristos, absentă din textele canonice datorită caracterului lor iniţiatic.

Gnosticii se considerau urmaşi şi păstrători ai acestei tradiţii orale şi postulau că revelaţia este stratificată, conţinând mai multe niveluri de înţelegere, în acord cu puterea intelectivă a fiecărui om. Valentin, de exemplu, considera că oamenii se împart în hylici (materialiştii sortiţi pierzaniei), psihici (oameni dominaţi de activitate sufletească şi care se vor mântui prin fapte bune), respectiv pneumatici sau gnostici (singurii capabili să ajungă la adevărata iluminare).

Cerintus, Marcion, Carpocrates, Basilides şi Valentinus au fost principalii învăţători, de secol II, ai doctrinei gnostice. Explicaţiile oferite de creştinism cu privire la existenţa răului, la natura umană, au părut nesatisfăcătoare din punctul de vedere al acestor gânditori. Ei au apelat la filosofia păgână pentru soluţii mai bune, refuzând să accepte învăţătura creştină. Teoria lor era aceea că Hristos ar fi avut, în afară de învăţătura exoterică, împărtăşită tuturor celor care-l ascultau, şi o doctrină esoterică, secretă, pe care nu a comunicat-o decât discipolilor săi. Această doctrină secretă, gnôsis, este adevărata esenţă a ceea ce ar trebui să fie creştinismul. În fond, ei refuzau să accepte creştinismul popular, evanghelic, încercând să identifice şi să urmeze această presupusă doctrină secretă.

Acest sistem este o cosmologie şi o teologie în acelaşi timp, o supra-doctrină menită a unifica toate noţiunile cunoscute şi a justifica gnoza. Ea este în fond un amestec de învăţături recognoscibile în operele lui Platon, Philos şi Plotin, conţinând însă şi elemente ortodox creştine. În esenţă, ei susţineau opoziţia fundamentală între spirit şi materie, precum şi doctrina emanaţiei. Dumnezeu creează „emanând” acest număr de eoni care în final se vor întoarce la El printr-o mântuire universală (aceasta este doctrina resurecţiei totale sau apokatastazei, susţinută şi de Plotin, respinsă intens de creştinism întrucât excludea responsabilitatea persoanei). Ca fenomen istoric, Gnosticismul a luat sfârşit în secolul al V-lea, odată cu victoria creştinismului în Imperiul Roman.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: