apologetica
Bine şi rău fără Dumnezeu
Cel mai important şi totodată supărător aspect al umanismului este filozofia sa conform căreia moralitatea nu este monopolul religiei, iar noi oamenii putem să determinăm ceea ce este rău sau bun folosindu-ne de raţiune.
Această viziune nu este din păcate şi opinia majorităţii care consideră că singura cale prin care putem distinge binele de rău este revelaţia divină. Fără Dumnezeu am putea la fel de bine să ne omorâm între noi, nimeni nu poate să ne spună că greşim.
Pentru început, moralitatea nu este nicidecum monopolul religiei: ideea s-a propagat, ca multe altele, datorită repetării ad nauseam a unei idei. După sistemul „dacă spui o minciună de un număr suficient de ori, toată lumea o va crede”, ne-am trezit în secolul 21 cu neîncrederea în propriile forţe încât suntem încă nevoiţi să apelăm la religie pentru ghidare în moralitate.
Argumentul din moralitate este de obicei formulat în două feluri:
- Varianta ţărănească: cine mă opreşte să-ţi dau cu sapa în cap dacă nu există Dumnezeu?
- Varianta mai academică: dacă nu există Dumnezeu, nu există moralitate obiectivă. Nu poţi spune că ceva e bun sau rău dacă nu îl compari cu o lege universală în funcţie de care se poate spune că ceva este bun sau rău în raport cu acea lege. (acea lege o numim Dumnezeu)
Prima varianta nici nu are rost să o discutăm (oricine susţine 1 îşi dă arama pe faţă: dacă într-o
bună zi n-am să mai cred în Dumnezeu, am să omor, violez, dau cu sapa la vecin în cap etc. ). A doua varianta este una care merită dezbătută, având proponenţi faimoşi precum C.S. Lewis sau W.L. Craig.
Totuşi, chiar şi aceasta a doua variantă suferă multe neajunsuri, precum:
– se elimină posibilitatea utilizării unui vocabular grosolan când vine vorba de Dumnezeu: nu-l poţi numi bun, rău, gelos sau iertător. De ce? Pentru că, dacă vrei să fi consecvent, nu are sens să spui despre Dumnezeu că este bun, doar dacă există ceva ce îl transcede chiar şi pe Dumnezeu în funcţie de care el poate fi numit aşa. Asta seamănă puţin cu problema regresiei infinite din argumentul cosmologic.
– argumentul nu spune nimic despre ce fel de Dumnezeu este vorba, posibilităţile sunt extrem de numeroase. Este vorba de Iahve, Isus, Ganesh sau Zeus? Nu se poate spune. Dar fix aici este problema: cum determinăm despre care zeu este vorba? Dacă moralitatea nu este un produs al raţiunii, iar binele şi răul sunt la voia zeilor, noi nu putem să ne dăm seama care din aceştia are dreptate. Deci orice argument din moralitate când vine vorba de o religie specifică este irelevant (cum tragi concluzia că popoarele care îţi jertfea primii născuţi divinităţii erau mai rele decât altele?)
– chiar şi cei care se folosesc de acest argument apelează la relativitatea moralităţii când vine vorba de justificarea unor legi din Vechiul Testament, din Coran sau alte cărţi sfinte.
– „Something is not wrong because God commands, God commands it because it is wrong”, o formă a dilemei lui Euthyphro. Interesant, nu?
– nimeni nu a arătat că moralitatea e obiectivă, deci premiza principală nici măcar nu a fost demonstrată.
– idei similare despre moralitate se găsesc la mai toate religiile şi culturile (iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi nu este ceva exclusiv creştin). Având în vedere că religiile nu pot fi toate adevărate în acelaşi timp, e mult mai probabil ca oamenii din toate colţurile lumii să-şi fi tras concluzile despre lume din gândire, nu revelaţie.
Moralitatea, după mine, este cvasiegală cu maximizarea fericirii. Cu alte cuvinte, în orice situaţie dată, ceea ce este moral este ceea ce ar aduce cele mai bune beneficii părţilor implicate. Moralitatea se aseamănă jocului de şah: nu este indicat să-ţi pierzi regina, dar dacă prin pierderea reginei ai putea dăuna mai mult decât cu ea, atunci e indicat să o faci.
Rămâne de domeniul raţiunii să stabilim ceea ce noi numim „bine” sau „rău”. Un exemplu interesant pe care l-am auzit este următorul:
Să ne imaginăm scenariul: o femeie intră grăbită în casa ta şi îţi cere ajutor. Un bărbat o urmăreşte şi vrea să o violeze. Tu, băiat/fată de treabă o ajuţi. După care cineva bate la uşă; e violatorul. Ce faci? Dacă îi spui că femeia nu este acolo ai minţit, dacă îl laşi să intre, eşti complice la viol.
Se pot da multe exemple care să ne arate că moralitatea este flexibilă şi că omul este nevoit să acţioneze cu ajutorul raţiunii în astfel de situaţii. Cine, trezindu-se cu violatorul în faţă, l-ar opri şi i-ar zice: „Stai să răsfoiesc Biblia să văd ce-mi spune să fac în astfel de situaţii” sau „Stai să zic o rugăciune să văd ce-mi spune Dumnezeu să fac”? Să sperăm că nimeni.
Nu în ultimul rând, moralitatea este mult mai bine explicată de către mecanismele evolutive şi ştiinţă decât religie. Negrii nu au ajuns să fie consideraţi egali caucazienilor datorită religiei, ci datorită ştiinţei: o dată ce omul află că a fi negru este doar un accident al naşterii şi nu predestinaţie divină/bad karma, va înceta să socotească negrii mai prejos decât albii. Natura este cea care pune semnul de egalitate între oameni, nu religia. Moralitatea evoluează pentru că noi evoluăm.
Având toate aceste date, cred că cea mai bună poziţie ce poate fi adoptată când vine vorba de moralitate este cea umanistă: binele şi răul pot fi determinate prin investigaţie raţională, revelaţia divină nefiind de niciun ajutor.
Recomand:
Moralitatea zilelor noastre se bazează pe secularism
Argumentul cosmologic
[Autorul acestui articol şi-a schimbat părerea despre argument(cade premiza 1). Am să las totuşi postarea aşa cum era ea iniţial.]
Unul dintre motivele pentru care cred în Dumnezeu este argumentul cosmologic. Este şi unul dintre argumente care apare cel mai des într-o discuţie ateu-teist, deci mă simt nevoit să discut puţin despre el.
Sunt o groază de forme ale acestui argument (Aristotel, Anselm, Alfarabi, Avicenna, Toma Aquino, Scotus, Wolff, Taylor etc.).
O formă modernă a argumentului sună cam aşa:
- Orice lucru finit şi contingent are o cauză.
- Niciun lucru finit şi contingent nu se poate cauza pe sine însuşi.
- O regresie infinită de cauze este imposibilă.
- Deci există o cauză primă necauzată.
- Cum universul a început să existe, este finit şi contingent, el are nevoie de o cauză.
Nu cred că are cineva probleme cu a înţelege raţionamentul, dar problemele rezidă cel
mai mult în premizele sale. O să formulez obiecţii ale argumentului şi o să încerc să le explic.
Obiecţia 1: Dacă orice lucru are nevoie de o cauză, de ce trebuie ca Dumnezeu să fie excepţia?
Răspuns: Acesta este un straw-man. Argumentul nu spune că absolut orice are nevoie de o cauză, ci doar ceea ce începe a exista are o cauză. Dumnezeu nu a început să existe, El există dintotdeauna.
Obiecţia 2: De ce nu poate atunci universul să fi existat dintotdeauna?
Răspuns: Asta era una din obiecţiile de bază până la teoria Bing Bang-ului, dar acum nu cred că mai constituie vreo problemă. Ştim sigur că universul a început să existe acum circa 14,7 miliarde de ani, cu tot cu spaţiu şi timp. Să întrebi ce l-a cauzat pe Dumnezeu este să pui o întrebare care nu are sens deoarece cauzaţia implică existenţa timpului.
Obiecţia 3: O serie infinită de cauze este posibilă.
Răspuns: Pentru ca acest lucru să fie adevărat, ar trebui ca prima cauză să îşi cauzeze propria existenţă, dar acest lucru este contradictoriu. Deci trebuie să existe o cauză primă care să fie necauzată. Plus că, aplicat universului, ştim că în cadrul lui s-a început procesul de cauzalitate la momentul Bing Bang-ului.
Obiecţia 4: Argumentul cosmologic ne duce de la un efect finit la o cauză infinită. Dar nu este nevoie de o cauză infinită pentru a explica un efect finit.
Răspuns: Dacă cauza primă ar fi limitată, atunci ea ar avea nevoie de o cauză care să îi explice existenţa limitată. Orice lucru finit este cauzat. Deci aşa cum prima cauza este necauzată, la fel prima cauză este infinită. Tot ce se înţelege prin infinit aici este ne-finit.
Obiecţia 5: Termeni precum “cauză necauzată” sau “fiinţă necesară” sunt fără sens, deoarece nu corespund cu nimic din experianţa noastră.
Răspuns: Să spui că “fiinţă necesară nu are sens” este o afirmaţie care se auto-distruge. Asta deoarece chiar şi afirmaţia de mai sus nu are sens dacă termenul “fiinţă necesară” nu are înţeles.
Obiecţia 6: Chiar dacă o astfel de cauză primă există nu poate fi numită Dumnezeu.
Răspuns: Asta mi se pare cea mai interesantă obiecţie. Totuşi, chiar dacă nu se poate trage concluzia unui Dumnezeu teist, se pot face anumite observaţii extrem de folositoare:
#1: Argumentul nu scapă ateul de griji, pentru că, cauza necauzată nu poate fi tot una cu universul material. Pentru ca aceasta să fie adevărată, cauza necauzată ar trebui să împlinească anumite condiţii ca restul lumii materiale: să fie finită precum universul, să fie subiectul unor legi fizice. Prima cauză nu este finită (obiecţia 4), iar spaţiul şi timpul implică limitaţie şi cauzalitate, despre ceea ce nu poate fi vorba. De aici se poate conclude că prima cauză nu poate fi naturală, materială.
#2: Cauza primă nu poate fi reprezentată de mai mulţi zei (politeism). Să pornim de la premiza că există mai mulţi zei. Pentru ca aceştia să fie într-adevăr mai mulţi, ei trebuie să difere prin ceva, pentru a putea fi deosebiţi. Pentru aceasta, unei fiinţe trebuie să-i lipsească anumite caracteristici speficice primei cauze. Nu poate fi finită pentru că atunci are nevoie de o cauză infinită, şi nu poate fi cauzată, pentru că atunci are nevoie de o cauză necauzată. Deci, singura posibilitate este ca, cauzele să nu difere prin nimic, dar asta ar însemna că sunt identice.
#3: Nu poate fi vorba despre un Dumnezeu panteist. Pentru ca să admiţi acest lucru, trebuie să negi realitatea fiinţelor finite şi limitate. Asta pentru că, dacă Dumnezeu este universul, trebuie să nege faptul că în cadrul universului există lucruri schimbătoare pentru că altfel Dumnezeu însuşi ar fi subiect schimbării.
E greu să se ajungă la Dumnezeul teist, dar el rămâne una din puţinele variante ce pot fi acceptate pentru o primă cauză. Am văzut că nu poate fi vorba de poilteism, de panteism, şi cel mai important nu susţine o concepţie atee asupra primei cauze. Totuşi, multe din atributele Dumnezeului teist pot fi concluzionate: trebuie să fie unu, necauzat, neschimbător (pentru că nu se supune timpului, el creează timpul), infinit şi necesar.
Obiecţia 7: Nu trebuie Dumnezeu să fie mai complex decât creaţia sa? Acest argument este făcut faimos de Dawkins în “The God Delusion”, unde, el îl numeşte “the ultimate 747 Boeing”. Ideea este că orice Dumnezeu trebuie să fie cel puţin la fel de complex ca şi creaţia sa, deci fiind complex necesită o explicaţie mai grozavă decât universul. Cum nu se poate ajunge la aşa ceva decât prin metode precum evoluţia, Dumnezeu nu există.
Răspuns: Argumentul presupune un lucru foarte important şi anume că acela care a creat universul este complex în acelaşi mod cu creaţia. Dar asta nu este adevărat. Oamenii înţeleg complexitatea deoarece o atribuie lucrurilor naturale: “celula asta este complexă pentru că are 50 de părţi care fac 14 operaţii”. Dar după cum am văzut mai sus, Dumnezeu nu este natural. El nu este format din vreun lucru prezent în univers căruia să-i putem calcula cumva complexitatea. Dumnezeu este ne-natural, deci oricât de complex ni s-ar putea părea, gândul respectiv este iluzoriu. Ne putem folosi de acesta, însă doar pur intuitiv.
Din câte am mai citit şi eu, scepticii răspund de obicei cu obiecţia 1. Este crucial de înţeles faptul că atributele gen “etern” nu sunt puse acolo din convenienţă, ci din necesitate. Aici mi se pare că este marea problemă. Mulţi mă acuză că pun acolo atribute de dragul de a le pune, când la fel de bine le-aş putea atribui universului. Nu este aşa, le pun acolo din necesitate. Adică consider că Dumnezeu sau prima cauză este necesară, spre deosebire de orice altceva. Universul nu este necesar pentru că la fel de bine ar putea să nu fi existat deloc. Dar existenţa sa depinde de ceva necesar, şi nu poţi întreba de ce o fiinţă necesară trebuie să existe pentru că este ca şi cum ai întreba de ce un cerc este rotund.
Aceste atribute, pe lângă faptul că sunt necesare din punct de vedere logic, sunt şi rodul unui raţionament de forma „nu ştiu ce este Dumnezeu dar ştiu ceea ce NU este”. Dumnezeu nu poate fi finit, pentru că orice fiinţă finită are nevoie de o cauză, Dumnezeu nu poate fi ne-etern pentru că altfel ar fi în timp şi ar necesita la rândul lui o cauză etc.
Read Full Post | Make a Comment ( 25 so far )Zeitgeist refuted
Nu de mult am urmărit documentarul „Zeitgeist refuted” şi m-am gândit să-l postezi aici pentru cei interesaţi. După părerea mea nu e tocmai cel mai bun documentar ce se putea face, dar multe chestiuni sunt bine punctate şi merită urmărit. Mi-aş spune şi eu părerea despre documentarul original (Zeitgeist – cu care NU sunt de acord), dar sincer nu prea am chef că e destul de mult de muncă. Dacă aveţi totuşi careva chef de ceartă, secţiunea de commenturi vă aşteaptă. O mică observaţie: documentarul e un răspuns doar la prima parte din Zeitgeist dedicată religiei, singura parte care mă şi interesează.
Hai că se poate!
Spuneam într-un post recent că evoluţia şi Biblia se pot armoniza . Eu aş îndrazni să spun nu numai că se armonizează, dar majoritatea argumentelor aduse împotriva evoluţionismului sunt pur şi simplu extrem de slabe. Am să enumăr argumentele pe care le-am auzit de-a lungul timpului şi am să vă spun de ce nu cred că au vreun sens:
1. Unul din cele mai recurente argumente sună aşa: Biblia spune că Dumnezeu ne-a creat după imaginea Sa, nu că am fi evoluat în imaginea sa. În primul rând, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, nu are nimic de-a face cu trupul, ci cu sufletul. De fapt, e imposibil să aibă ceva în legătură cu trupul pentru că asta ar însemna că şi Dumnezeu are trup. Asta ar contrazice Ioan 4:24, dar oricum nu asta e marea problemă, ci faptul că dacă Dumnezeu ar fi într-adevăr şi fizic, El nu ar fi putut crea universul. O fiinţă 3D nu poate crea un univers 3D. Trebuie neapărat să se afle înafara sa, să-l transceandă.
2. Biblia spune că nu a existat moarte înaintea căderii omului în păcat. That’s a big fat lie! Principalul verset utilizat pentru a sugera o astfel de interpretare este Romani 5:12 „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit.” Oricine poate vedea că Pavel nu se referă la vreun animal sau vreo plantă, ci doar la oameni. La fel se întâmplă şi cu Corinteni I 15:21.
3. Argumentul se extinde la Geneză 1:17: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Adam şi Eva nu au murit în ziua în care au păcătuit, deci rămâne posibilă doar varianta ce se referă la moartea spirituală datorită căderii în păcat. Interesant e totuşi că versetul de mai sus nu are sens decât dacă Adam ştia ce înseamnă moartea. El nu întreabă ce este moartea, deci cel mai probabil ştia ce este pentru că o văzuse întâmplându-se în natură.
4. Celebra argumentare prin apelare la emoţie: „Tu crezi că Dumnezeu ar lăsa să moară atâtea animale nevinovate de-a lungul a mii de ani?” Bu-hu-hu. Şi cu ce mă ajută că ar fi murit după căderea omului în păcat? Animalele nu posedă suflet, deci ele nu au nicio treabă cu Dumnezeu, nu trebuie să dea niciun fel de răspuns pentru ceea ce fac. Dar dacă ele nu pot păcătui, este drept ca Dumnezeu să lase să moară animale din cauza greşelilor omului? Nu te omor azi că te omor mâine. Argumentul ăsta e zero. Plus că, dacă animalele au murit doar după cădere, ce făceau carnivorele cu colţii? Mâncau plante?
5. Evoluţionismul contrazice Geneza 2:7: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţarina pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Slabe şanse să se fi întâmplat aşa literalmente. Pe lângă faptul că versetul ar complica mai mult lucrurile în loc să explice ceva, cum poate cineva alege dintre acest verset şi Sura 96:1-2 din Coran care ne informează că am fost creaţi dintr-o picătură de sânge? Cred că o interpretare metaforică e bine venită. Ar putea să sublinieze (îmi dau şi eu cu părerea) umilinţa naturii umane, în contrast cu cea divină, vezi antiteza cer-pământ. Noi suntem mici, Dumnezeu e mare, noi suntem jos, Dumnezeu e sus (“jos” şi “sus”, evident, tot metaforic).
Singurul punct, al cincilea, în cazul în care e adevărat, ar putea denunţa evoluţionismul. Mă rog, l-ar denunţa din perspectivă biblică, el rămâne aşa (adevărat) cu sau fără texte sfinte.
Dacă eşti credincios şi vrei să dai o şansă evoluţionismului, poţi începe de aici:
fishin' with Darwin 